Saptamana trecuta am avut parte de vizualizarea unei experiente triste.
Ieseam de la piata si am vazut un om, care arata prost imbracat si care intentiona sa intre in piata. Paznicul l-a bruscat, l-a lovit cu piciorul si l-a trimis „la plimbare” spunandu-i ca nu are ce sa caute acolo… Toata scena s-a petrecut cu o multime de oameni in jur …
Omul a lasat capul in jos, si pentru ca era un KFC in apropiere, s-a asezat pe o bancuta afara, cu capul in palme si se uita la o doamna in varsta, care ca si el era imbracata saracacios si primea de mancare de la trecatori…
Atat de mult m-a impresionat omul acesta incat am intrat la KFC, am comandat un meniu si i l-am oferit . A fost singurul mod prin care am putut sa spun: „imi cer iertare!”
Si pentru ce „imi cer iertare”? Pentru ca nu suntem capabili sa aratam omenie decat pentru hainele curate (sub care de multe ori se afla multa murdarie), pentru ca nu stim sa ridicam un om, ci doar sa il coboram din priviri si sa-l imbrancim cu vorbe care lasa rani adanci in suflet!
Dar cine sunt eu sa il judec pe el? Sunt perfect, n-am nici o greseala? Ii cunosc istoria ca sa il judec?
Cineva spunea „vei avea mai multa simpatie pentru oameni, cand vei lua in considerare experientele prin care au trecut. De multe ori vedem doar cat mai au pana la linia de sosire, fara sa ne uitam la distanta mare pe care deja au parcurs-o…”
Omului aceluia i-au sclipit ochii in momentul in care m-am apropiat si i-am oferit meniul.
Mi-a multumit cu atata bucurie incat am ramas fara sa mai pot spune alte cuvinte… Si ce as mai fi putut adauga: ” Sa ai grija data viitoare? sa te speli? sa iti iei un job? sa nu mai intri murdar in piata? ”
Poate daca as fi fost mama lui sau un prieten apropiat, as fi facut acest lucru, insa altfel nu! Pentru ca nu il cunosc! Ca sa ii pot spune aceste vorbe trebuie sa imi iau timp sa il cunosc!
Si am plecat cu gandul acesta ca uneori tacerea si fapta buna merg foarte bine mana in mana si definesc compasiunea!
Articol scris de Marzac-Diana Maria
